Un copil care se trezeste dimineata cu teama ca trebuie sa mearga la scoala, care se culca seara cu
aceeasi teama, dandu-i si glas ,,mami, mi-e frica maine la scoala,, sau ,,mami, iar vor rade de mine maine la scoala,, nu este nici pe departe un copil neadaptat.
Un copil care abia astepta sa ajunga la scoala, care rasfoia pe nerasuflate manualele noi, asezate cu grija parinteasca pe micile bancute in prima zi de scoala, se transforma pe zi ce trece, la inceput aproape insesizabil de catre parinti, apoi din ce in ce mai vizibil pentru cei din jur, din pacate, multi dintre ei prea putin implicati emotional, insisi parintii prea obositi, prea satui de greutatile si neajunsurile zilnice. Semnele sunt vizibile dar crezute ca trecatoare, crezute ca fite de copil, aceasta si din cauza incapacitatii de a observa dincolo de ele, de a observa strigatul din spatele lor, strigatul de ajutor pe care il contin. Copilul cere ajutor prin refuzul de a mai merge la scoala, refuzul de a-si face temele, prin întristarea fetei sau groaza care se poate citi pe fata sa, atunci când este intrebat despre scoala, urmând cele mai grave strigate de ajutor, manifestate prin enurezisul si encoprezisul nocturn, dereglarile alimentare si de apetit, dorinta si declaratia explicita a dorintei de moarte, de a nu mai exista, toate acestea vazute de catre copil ca o salvare de chinul pe care il traieste la scoala.
De regula, elevul nu marturiseste nimanui prin ce trece el, crezând foarte puternic ca nimanui nu ii va pasa, ca nu-l poate ajuta oricum nimeni, iar in cazul situatiei de hartuire si intimidare de catre un cadru didactic sau de catre unul sau mai multi colegi, se teme de razbunarea acelora.
,,Mofturi de copil,, sau ,,Copiii sunt copii,, sau ,,Asa sunt baietii,, sau ,,Si eu cand am fost elev/a la fel am fost sicanat/a de un coleg si uite, nu am nimic, am crescut si nu am nimic,,. Oare? Parintii disfunctionali cresc copii disfunctionali. Sau, cum se mai spune, copilul este simptomul familiei. Este chestie confirmata. Nu insist pe acest subiect.
De la începutul carierei de psiholog, am vazut multi astfel de elevi, de la varste mici pana la scolaritate mai mare. ,,Sunt un prost si niciodata nu o sa fac ceva bine,, , ,,Eu sunt dracu,, , ,,Merit sa mor fiindca sunt prea prost,, sau ,,Tu spui asa ca esti mama mea si imi vrei binele, dar eu stiu ca sunt prost si nu sunt bun de nimic,, sunt doar cateva lucruri pe care le-am auzit, spuse cu cea mai trista voce din lume, multe spuse in timp ce lacrimile le curgeau pe obraji. Duc cu ei o mare povara si nu stiu cum sa ceara ajutor. Sunt total neincrezatori ca ii poate ajuta cineva, li se pare ca traiesc intr-o situatie fara iesire. Sunt introvertiti, au dificultati de integrare intr-un grup pentru ca nu mai au incredere in nimeni si se tem sa nu fie iarasi batjocoriti, au uitat cum trebuie sa ,,arate,, un prieten. Dar, in parc cauta sa-si faca prieteni fiindca ,,aici nu ma cunoaste nimeni si nu stie ca sunt prost,,. Asa apare fobia sociala, un drum fara intoarcere daca nu se sesizeaza nimeni si nu l-i se da ajutorul de care au nevoie si pe care il cer in felul lor.
Mentionez si depresia care apare in cazul multora dintre elevii care nu mai fac fata presiunii exercitate de catre hartuitori, riscul suicidal devenind extrem de mare in rândul elevilor de scolaritate mica. Repet, acestor copii le este teama sa spuna cuiva prin ce trec,chiar si parintilor, pentru a nu fi considerati ei vinovati si chiar pedepsiti, invinuiti fiind de minciuna, sau in familiile in care încrederea reciproca nu a fost factor prioritar. Puneti samanta increderii si cresteti-o in fiecare zi!
Ce este de facut?
Persoanele adulte din proximitatea lor dar nu numai, caci si un coleg sau prieten poate lua atitudine atunci cand un copil trece prin evenimente care nu au ce cauta intr-o scoala, sesizând intai cadrul didactic, apoi directorul scolii si chiar consilierul scolar. Mai important, informarea parintilor copilului in cauza. Toate acestea pot reprezenta un prim pas spre rezolvarea problemelor, copilul vazand ca nu este singur. Daca de primii trei nu pot spune ce atitudine vor lua, ultimii, parintii, sunt direct interesati de binele propriului copil. Important este sa dea crezare celor aflate, sa-si asculte activ copilul, sa-l observe, de la mimica, postura, pana la comportament si atitudine, toate sunt semnale ale problemei prin care trece.
Aveti incredere in proprii copii! Parintii sunt singurii in care copiii au cea mai mare incredere, daca stiti cum sa o intretineti.
aceeasi teama, dandu-i si glas ,,mami, mi-e frica maine la scoala,, sau ,,mami, iar vor rade de mine maine la scoala,, nu este nici pe departe un copil neadaptat.
Un copil care abia astepta sa ajunga la scoala, care rasfoia pe nerasuflate manualele noi, asezate cu grija parinteasca pe micile bancute in prima zi de scoala, se transforma pe zi ce trece, la inceput aproape insesizabil de catre parinti, apoi din ce in ce mai vizibil pentru cei din jur, din pacate, multi dintre ei prea putin implicati emotional, insisi parintii prea obositi, prea satui de greutatile si neajunsurile zilnice. Semnele sunt vizibile dar crezute ca trecatoare, crezute ca fite de copil, aceasta si din cauza incapacitatii de a observa dincolo de ele, de a observa strigatul din spatele lor, strigatul de ajutor pe care il contin. Copilul cere ajutor prin refuzul de a mai merge la scoala, refuzul de a-si face temele, prin întristarea fetei sau groaza care se poate citi pe fata sa, atunci când este intrebat despre scoala, urmând cele mai grave strigate de ajutor, manifestate prin enurezisul si encoprezisul nocturn, dereglarile alimentare si de apetit, dorinta si declaratia explicita a dorintei de moarte, de a nu mai exista, toate acestea vazute de catre copil ca o salvare de chinul pe care il traieste la scoala.
De regula, elevul nu marturiseste nimanui prin ce trece el, crezând foarte puternic ca nimanui nu ii va pasa, ca nu-l poate ajuta oricum nimeni, iar in cazul situatiei de hartuire si intimidare de catre un cadru didactic sau de catre unul sau mai multi colegi, se teme de razbunarea acelora.
,,Mofturi de copil,, sau ,,Copiii sunt copii,, sau ,,Asa sunt baietii,, sau ,,Si eu cand am fost elev/a la fel am fost sicanat/a de un coleg si uite, nu am nimic, am crescut si nu am nimic,,. Oare? Parintii disfunctionali cresc copii disfunctionali. Sau, cum se mai spune, copilul este simptomul familiei. Este chestie confirmata. Nu insist pe acest subiect.
De la începutul carierei de psiholog, am vazut multi astfel de elevi, de la varste mici pana la scolaritate mai mare. ,,Sunt un prost si niciodata nu o sa fac ceva bine,, , ,,Eu sunt dracu,, , ,,Merit sa mor fiindca sunt prea prost,, sau ,,Tu spui asa ca esti mama mea si imi vrei binele, dar eu stiu ca sunt prost si nu sunt bun de nimic,, sunt doar cateva lucruri pe care le-am auzit, spuse cu cea mai trista voce din lume, multe spuse in timp ce lacrimile le curgeau pe obraji. Duc cu ei o mare povara si nu stiu cum sa ceara ajutor. Sunt total neincrezatori ca ii poate ajuta cineva, li se pare ca traiesc intr-o situatie fara iesire. Sunt introvertiti, au dificultati de integrare intr-un grup pentru ca nu mai au incredere in nimeni si se tem sa nu fie iarasi batjocoriti, au uitat cum trebuie sa ,,arate,, un prieten. Dar, in parc cauta sa-si faca prieteni fiindca ,,aici nu ma cunoaste nimeni si nu stie ca sunt prost,,. Asa apare fobia sociala, un drum fara intoarcere daca nu se sesizeaza nimeni si nu l-i se da ajutorul de care au nevoie si pe care il cer in felul lor.
Mentionez si depresia care apare in cazul multora dintre elevii care nu mai fac fata presiunii exercitate de catre hartuitori, riscul suicidal devenind extrem de mare in rândul elevilor de scolaritate mica. Repet, acestor copii le este teama sa spuna cuiva prin ce trec,chiar si parintilor, pentru a nu fi considerati ei vinovati si chiar pedepsiti, invinuiti fiind de minciuna, sau in familiile in care încrederea reciproca nu a fost factor prioritar. Puneti samanta increderii si cresteti-o in fiecare zi!
Ce este de facut?
Persoanele adulte din proximitatea lor dar nu numai, caci si un coleg sau prieten poate lua atitudine atunci cand un copil trece prin evenimente care nu au ce cauta intr-o scoala, sesizând intai cadrul didactic, apoi directorul scolii si chiar consilierul scolar. Mai important, informarea parintilor copilului in cauza. Toate acestea pot reprezenta un prim pas spre rezolvarea problemelor, copilul vazand ca nu este singur. Daca de primii trei nu pot spune ce atitudine vor lua, ultimii, parintii, sunt direct interesati de binele propriului copil. Important este sa dea crezare celor aflate, sa-si asculte activ copilul, sa-l observe, de la mimica, postura, pana la comportament si atitudine, toate sunt semnale ale problemei prin care trece.
Aveti incredere in proprii copii! Parintii sunt singurii in care copiii au cea mai mare incredere, daca stiti cum sa o intretineti.
Comentarii
Trimiteți un comentariu