A devenit o moda ca toti copiii sa faca sport. Parintii, bine intentionati, isi inscrie mostenitorii la cat mai multe activitati sportive, fie ca e inot, karate, gimnastica, tenis sau altele. Uneori, chiar si fara sa-si mai consulte proprii copii, care se trezesc pusi in fata faptului, se simt prinsi intr-o capcana fara scapare. Doar pentru ca asa e bine, ca asa au hotarat cei mari.
Sigur, practicarea unui sport este foarte benefica pentru cei mici, le ofera o crestere armonioasa si nu numai. Dar, nu toti copiii au aceleasi inclinatii. ,, Si X face acest sport " , ,, E inscrisa si Y la acest club", nu sunt menite sa convinga si alti copii sa faca sport, copii care au inclinatii spre desen, pictura, sah, pian, de exemplu.
Fortarea unui copil, mai ales prescolar sau scolar mic, sa faca un anumit sport, doar pentru ca asa spun parintii ca trebuie si ca este bine, pe langa faptul ca ajuta la formarea unui mare obstacol in calea comunicarii, duce la aparitia frustrarilor, a neputintei simtite de copil, din cauza ca nu se opune doar fiindca nu vrea sa-si supere parintii, doreste sa le faca pe plac. Se sacrifica pe el. Adunarea, in timp, a frustrarilor, a sentimentului de neimplinire prin practicarea acelui sport care nu-i aduce nicio recompensa, se traduce prin rezultate nesatisfacatoare, esec sportiv, dar si prin aparitia anumitor tulburari, cum sunt cele de somn, alimentare. Copilul se afla in impas, nu stie cum sa comunice cu adultii. Comunicarea joaca un rol important.
Parintii trebuie sa accepte ca nu toti copiii ajung mari sportivi.
Daca pana acum am scris despre problemele unui copil obligat sa faca sport - care este un subiect pe marginea caruia se poate discuta foarte mult-, in continuare vreau sa ma refer la provocarile copiiilor care practica sport din placere.
La fel ca si la adulti, si sportivii mici trec prin tot felul de stari, anxietati, lipsa motivarii, a recompensei. Diferenta este ca, cei mici nu stiu cum sa faca fata intregului val de informatii venit dintr-o data, se simt prinsi in capcana. Aici, un rol major il are antrenorul care, trebuie sa fie si un cunoscator al psihologiei copilului, nu doar un cunoscator de scheme de antrenament. Antrenarea unui grup de copii este mult mai dificila decat se crede. Acestia provin din medii diferite, au crescut in feluri diferite, au primit exemple personale diferite, stil educativ diferit. Apoi, tipologiile caracteriale sunt diferite. Este necesar sa se tina cont de felul de a fi al fiecarui copil in parte ceea ce, in cadrul unui antrenament de echipa este cam greu de facut.
Capacitatea de a se automotiva inaintea inceperii intrecerii sportive, puterea de a trece de unul singur peste un rezultat nesatisfacator, colegialitatea, spiritul de echipa indiferent de rezultatul intrecerii, toate acestea trebuiesc intai insuflate pana la insusire, apoi puse in practica si exersate pana la stapanirea lor in intregime. Dar, pentru ca acest lucru sa se intample, este nevoie ca antrenorul sa acorde importanta si acestui lucru, mai ales cel care antreneaza copii, acestia fiind ,, tabula rasa", o minte pregatita sa absoarba toate cunostintele necesare intr-un domeniu.
Alegand sa scriu despre provocarile micilor sportivi, am deschis un subiect cuprinzator intrucat parerile in acest sens, pe langa ca sunt impartite, sunt multe si diverse. Nu toti sunt de acord ca, antrenorului de copii ii revine o parte din treaba, acesta crezand ca este datoria parintilor sa se ocupe. Se considera ca antrenorul - sau profesorul de sport - are doar datoria sa antreneze si sa gandeasca scheme. In acest fel, psihicul sportivilor, mai ales copii, este lasat la voia intamplarii, ceea ce este gresit si periculos.
Voi reveni la acest subiect in scurt timp, cu un alt articol.
Comentarii
Trimiteți un comentariu